În 1923, tânărul Hitler părăseşte dezgustat Viena, descriind-o ca pe ‘un Babilon al raselor’. Era probabil oraşul cel mai cosmopolit din lume. Printre cele mai iubite, asta e sigur (în familia mea, să fii în Capitală, la Viena, era o feerie, în scrisori se vorbea de ea ca despre Eden). Amestecul de populaţii era pe atunci atât de spectaculos, încât jumătate dintre vienezi nu erau născuţi în Viena. A fost cu adevărat un melting-pot.
Fenomen extraordinar, în anii ’30 Freud nu vede venind nazismul. Nici chiar în 1934, când au loc represiuni sângeroase pe stradă, sub ferestrele lui; nici măcar după Kristallnacht. Chiar după Anschluss şi câteva vizite ale Gestapo-ului, refuză să plece (abia după chemarea Annei la interogatoriu se sperie cu adevărat). E o enigmă pe ce lume trăia; în corespondenţă e de o naivitate politică siderantă. Măcar un merit al psihanalizei e acela de a-i fi salvat, în cele din urmă, viaţa – în cele din urmă, şi aproape împotriva lui. Ţi-l poţi foarte bine imagina, la fel ca pe surorile lui, coborând dintr-un vagon de vite într-un terminal de cale ferată, îmbrâncit cu patul puştii, contemplând dintr-o coloană de oameni cu haine ponosite triumful instinctivităţii şi-al pulsiunii de moarte, trăindu-şi de acolo, sprijinit în baston, pe un peron rece, ultimele două ore ale vieţii. După salvare a mai apucat un an în Anglia, vede totuşi câteva răsărituri; aşa cum şi-a dorit, termină prin a ‘muri în libertate’.
E atât de stranie şi deprimantă naivitatea politică a unui contemporan. Foarte vizibilă când citeşti jurnale, de pildă. E ca şi cum, pentru a şti ce trăim în prezent, trebuie să ne dăm întâlnire în viitor, spre a ne privi de acolo vieţile, peste umăr. Prezentul, comoditate inertă.
Fenomen extraordinar, în anii ’30 Freud nu vede venind nazismul. Nici chiar în 1934, când au loc represiuni sângeroase pe stradă, sub ferestrele lui; nici măcar după Kristallnacht. Chiar după Anschluss şi câteva vizite ale Gestapo-ului, refuză să plece (abia după chemarea Annei la interogatoriu se sperie cu adevărat). E o enigmă pe ce lume trăia; în corespondenţă e de o naivitate politică siderantă. Măcar un merit al psihanalizei e acela de a-i fi salvat, în cele din urmă, viaţa – în cele din urmă, şi aproape împotriva lui. Ţi-l poţi foarte bine imagina, la fel ca pe surorile lui, coborând dintr-un vagon de vite într-un terminal de cale ferată, îmbrâncit cu patul puştii, contemplând dintr-o coloană de oameni cu haine ponosite triumful instinctivităţii şi-al pulsiunii de moarte, trăindu-şi de acolo, sprijinit în baston, pe un peron rece, ultimele două ore ale vieţii. După salvare a mai apucat un an în Anglia, vede totuşi câteva răsărituri; aşa cum şi-a dorit, termină prin a ‘muri în libertate’.
E atât de stranie şi deprimantă naivitatea politică a unui contemporan. Foarte vizibilă când citeşti jurnale, de pildă. E ca şi cum, pentru a şti ce trăim în prezent, trebuie să ne dăm întâlnire în viitor, spre a ne privi de acolo vieţile, peste umăr. Prezentul, comoditate inertă.
No comments:
Post a Comment