Am si eu la mama un frate :). Mai mic decat mine cu 4 ani. Acuma nu ne mai intelegem din pacate. Nu ne uram, doar ca nu ne sunam, si nu ne intrebam de sanatate. Daca ne intalim pe la mama e bine, daca nu, iarasi e ok.
Nici cand eram mici nu era mai frumos. De fapt era pentru noi, nu si pentru parintii noastri. Saracii mereu cand veneau acasa de la serviciu, ii opreau vecinii pe scara sa le povesteasca cum noi, din nou, am facut galagie si ne-am batut. Si doamne ce ne mai bateam, cu pumnii si picoarele, cu coatele, cu polonicele mamei. Era o nebunie totala in casa. Uneori mi-e asa de dor de momentele acelea. As vrea sa le mai retraiesc macar o data. Macar stiu ca petreceam mult timp impreuna atunci. Cand ieseam afara, vara, ieseam amandoi cu gasca de la bloc. Si urcam sus amandoi. Ne puneam seara in pat si radeam din nimic, de se enerva mama cand ne auzea. Iar de Craciun, mergeam la tara la bunica si la colindat in sat. Era asa frumos.
Azi nu prea mai petrecem timp impreuna. Foarte rar, spre deloc as spune. E o persoana tare dificila, si oricum a facut multe prostii de cand a crescut. Acum nu se poate intelege cu nimeni. Cu toate astea il iubesc si stiu ca are un suflet bun. Doar ca e o persoana neinteleasa. Din pacate. Si nici nu lasa pe nimeni sa se apropie de el.
No comments:
Post a Comment