Oamenii.

 ‘Comicul’ de la emisiunea de divertisment franţuzească de zilele trecute, cu replica: ‘Nu se mai foloseşte acum salutul roman, ci salutul românesc’; şi exemplificând, întinde mâna ca un cerşetor, adus de spate: ‘Vă rog, domnule. Vă rog, domnule…’. Publicul în delir, repetând.
       (Şoferul de taxi: ‘Il n’y a plus que la racaille roumaine’.)

       Persona (1968), L’Année dernière à Marienbad (1961) (carusel imagistic opulent, alunecând încet pe stupiditatea lucitoare, onctuoasă, ca o pată de grăsime, a lui Robbe-Grillet), The petrified forest (1936).

       ‘N-am nimic de spus, însă acel nimic îl pot exprima destul de artistic, iar asta m-a dus departe’ (Miriam Margolyes).
       Panseul ei poate sta pe frontispiciul tuturor editurilor.

       ‘Madwomen in the Attic’, literalmente, emisiune despre nebunie. Numai englezii sunt în stare.

       În cazul preoţilor catolici pedofili, opiniile psihiatrilor converg: nu există o legătură între celibatul clericilor şi pedofilie, dar există una între pedofilie şi homosexualitate. Mai clar, aproape 70% dintre pedofili sunt de asemenea homosexuali. – Se înţelege că preoţii devin pedofili nu din lipsa femeilor prin preajmă, ci a bărbaţilor. E imposibil să nu vezi o rezolvare la îndemână, urbi et orbi…

       Tulburat de convertirea lui I. – nevroză, criză religioasă puternică etc.

       Nu văd de ce creaţia ar avea nevoie de ecou. Ecoul, starea în care efectul afectează cauza, e dăunător. Mai bine nici un feedback, decât un ‘cititor’ care să-ţi spună că ceea ce mâzgăleşti e bun sau rău, afectându-ţi mâzgăleala viitoare.

       Oamenii. Cât de străin, străin, străin arată oamenii.

Bucuria de a darui

Adesea pentru a produce bucurie celor apropiati sau celor dragi le oferim un cadou. Sunt destul de multe ocaziile in care poti sa daruiesti: ziua de nastere, ziua numelui, o alta sarbatoare de peste an sau poti sa faci cadouri de Craciun. Alegerea unui cadou este adesea dificila, deoarece fiecare dintre noi are alte gusturi, fiecare dintre noi pretuieste unele obiecte mai mult sau ceva anume, diferit de ceea ce pretuieste celalalt.
Sa nu uitam insa, ca orice persoana se bucura atunci cand primeste cadouri de Craciun, si mereu apreciaza asta. Poate ca in fiecare dintre noi, orice varsta am avea, ramanem copii in preajma sarbatorilor de iarna, iar cel care iti ofera un cadou de Craciun reprezinta pentru cel care primeste…un simbol al Mosului mult asteptat in copilarie. Cred ca la randul nostru am fost fiecare pusi in ipostaza de a primi un cadou, simtind acea bucurie unica; dar si in ipostaza de a alege un cadou pentru o persoana cu scopul de a-I produce acea bucurie unica.
Daca pentru cel care primeste cadouri de Craciun sau cu alte ocazii este destul de simplu, cel care trebuie sa le ofere este lipsit uneori de idei de cadouri. Adesea se intampla ca nu stii exact ce si-ar dori celalalt, nu stii daca acel /acele obiecte vor fi cu adevarat apreciate de cel care le primeste. Gandindu-te si privind o serie de produse comercializate in magazine iti vor veni in minte idei de cadouri asupra carora vei reflecta si vei lua o decizie potrivita.
Fireste ca in alegerea unui cadou sunt foarte importanti diferiti factori: persoana careia ii este destinat, calitatea produsului, pretul si nu in ultimul rand momentul in care este oferit. Decizia de a oferi un cadou poate fi ad-hoc, timpul dintre a alege si a oferi sa fie foarte scurt, sau poti sa ai un timp suficient la dispozitie pentru a te decide asupra unor idei de cadouri si sa faci apoi o alegere. Bucuria de a darui reprezinta pentru fiecare dintre noi o forma de apreciere fata de cei dragi, fata de cei apropiati si o manifestare a socializarii interumane, o reactie a comportamentului nostru fata de ceilalti. Proverbul “Calul de dar, nu se cauta la dinti” reprezinta o qintesenta a faptului ca orice cadou trebuie primit cu bucurie, nu valoarea si nu dimensiunile sale trebuie sa fie factorii importanti, ci faptul ca cineva s-a gandit sa-ti produca o bucurie.

Milă de omul politic

  Mi-e tot mai milă de omul politic, în delirul contemporan care-l înconjoară. Cât o să mai reziste, ce formă de reprezentare îi va lua locul? E, azi, insul cu cea mai mare legitimitate publică şi cu cel mai mic grad de consideraţie, spre deosebire de cei care-l fac ţintă a criticii-batjocură, deţinând, în ce-i priveşte, legitimitate nulă şi consideraţie totală. Adesea, el însuşi s-a transformat în clovn, pentru a ţine pasul şi a anticipa loviturile. Probabil că asistăm la sfârşitul omului politic, aşa cum l-am cunoscut. Mi-e milă de animalele bolnave, sunt un spectator sensibil al procesiunilor spre cimitirul elefanţilor. A oferit, totuşi, câteva figuri memorabile. A ridicat, de bine-de rău, câteva forme politice, a inventat câteva naţiuni, câteva legende, câteva naraţiuni sofisticate. Rolul lui n-a fost tocmai neglijabil de două secole încoace. Ce tiranie a doxei, ce forme de consensual neghiob al opiniei îi vor lua locul? Vor fi aleşi în emisiuni de divertisment, înconjuraţi de un corp de balerine în bikini şi cu aripi de înger din plastic, cu ochii pe contorul de audienţă? Orice sfârşit e imaginabil. De obicei lucrurile sfârşesc prost, nu într-o apoteoză a binelui; agonia foloseşte sistematic versiunea cea mai joasă a posibilului. Capitalul va triumfa, în cele din urmă, asupra acestei minime redute de putere publică ale cărei determinări îi scăpau. Ucidem în noi, vesel, ultimele urme ale reprezentării şi legitimităţii. Va fi un sfârşit interesant, îmi închipui.
       Ca de fiecare dată, important e ce anunţă lucrul. O agonie ca un infim detaliu.

Naivitatea politică

  În 1923, tânărul Hitler părăseşte dezgustat Viena, descriind-o ca pe ‘un Babilon al raselor’. Era probabil oraşul cel mai cosmopolit din lume. Printre cele mai iubite, asta e sigur (în familia mea, să fii în Capitală, la Viena, era o feerie, în scrisori se vorbea de ea ca despre Eden). Amestecul de populaţii era pe atunci atât de spectaculos, încât jumătate dintre vienezi nu erau născuţi în Viena. A fost cu adevărat un melting-pot.
       Fenomen extraordinar, în anii ’30 Freud nu vede venind nazismul. Nici chiar în 1934, când au loc represiuni sângeroase pe stradă, sub ferestrele lui; nici măcar după Kristallnacht. Chiar după Anschluss şi câteva vizite ale Gestapo-ului, refuză să plece (abia după chemarea Annei la interogatoriu se sperie cu adevărat). E o enigmă pe ce lume trăia; în corespondenţă e de o naivitate politică siderantă. Măcar un merit al psihanalizei e acela de a-i fi salvat, în cele din urmă, viaţa – în cele din urmă, şi aproape împotriva lui. Ţi-l poţi foarte bine imagina, la fel ca pe surorile lui, coborând dintr-un vagon de vite într-un terminal de cale ferată, îmbrâncit cu patul puştii, contemplând dintr-o coloană de oameni cu haine ponosite triumful instinctivităţii şi-al pulsiunii de moarte, trăindu-şi de acolo, sprijinit în baston, pe un peron rece, ultimele două ore ale vieţii. După salvare a mai apucat un an în Anglia, vede totuşi câteva răsărituri; aşa cum şi-a dorit, termină prin a ‘muri în libertate’.
       E atât de stranie şi deprimantă naivitatea politică a unui contemporan. Foarte vizibilă când citeşti jurnale, de pildă. E ca şi cum, pentru a şti ce trăim în prezent, trebuie să ne dăm întâlnire în viitor, spre a ne privi de acolo vieţile, peste umăr. Prezentul, comoditate inertă.