Naivitatea politică

  În 1923, tânărul Hitler părăseşte dezgustat Viena, descriind-o ca pe ‘un Babilon al raselor’. Era probabil oraşul cel mai cosmopolit din lume. Printre cele mai iubite, asta e sigur (în familia mea, să fii în Capitală, la Viena, era o feerie, în scrisori se vorbea de ea ca despre Eden). Amestecul de populaţii era pe atunci atât de spectaculos, încât jumătate dintre vienezi nu erau născuţi în Viena. A fost cu adevărat un melting-pot.
       Fenomen extraordinar, în anii ’30 Freud nu vede venind nazismul. Nici chiar în 1934, când au loc represiuni sângeroase pe stradă, sub ferestrele lui; nici măcar după Kristallnacht. Chiar după Anschluss şi câteva vizite ale Gestapo-ului, refuză să plece (abia după chemarea Annei la interogatoriu se sperie cu adevărat). E o enigmă pe ce lume trăia; în corespondenţă e de o naivitate politică siderantă. Măcar un merit al psihanalizei e acela de a-i fi salvat, în cele din urmă, viaţa – în cele din urmă, şi aproape împotriva lui. Ţi-l poţi foarte bine imagina, la fel ca pe surorile lui, coborând dintr-un vagon de vite într-un terminal de cale ferată, îmbrâncit cu patul puştii, contemplând dintr-o coloană de oameni cu haine ponosite triumful instinctivităţii şi-al pulsiunii de moarte, trăindu-şi de acolo, sprijinit în baston, pe un peron rece, ultimele două ore ale vieţii. După salvare a mai apucat un an în Anglia, vede totuşi câteva răsărituri; aşa cum şi-a dorit, termină prin a ‘muri în libertate’.
       E atât de stranie şi deprimantă naivitatea politică a unui contemporan. Foarte vizibilă când citeşti jurnale, de pildă. E ca şi cum, pentru a şti ce trăim în prezent, trebuie să ne dăm întâlnire în viitor, spre a ne privi de acolo vieţile, peste umăr. Prezentul, comoditate inertă.

No comments:

Post a Comment