Milă de omul politic

  Mi-e tot mai milă de omul politic, în delirul contemporan care-l înconjoară. Cât o să mai reziste, ce formă de reprezentare îi va lua locul? E, azi, insul cu cea mai mare legitimitate publică şi cu cel mai mic grad de consideraţie, spre deosebire de cei care-l fac ţintă a criticii-batjocură, deţinând, în ce-i priveşte, legitimitate nulă şi consideraţie totală. Adesea, el însuşi s-a transformat în clovn, pentru a ţine pasul şi a anticipa loviturile. Probabil că asistăm la sfârşitul omului politic, aşa cum l-am cunoscut. Mi-e milă de animalele bolnave, sunt un spectator sensibil al procesiunilor spre cimitirul elefanţilor. A oferit, totuşi, câteva figuri memorabile. A ridicat, de bine-de rău, câteva forme politice, a inventat câteva naţiuni, câteva legende, câteva naraţiuni sofisticate. Rolul lui n-a fost tocmai neglijabil de două secole încoace. Ce tiranie a doxei, ce forme de consensual neghiob al opiniei îi vor lua locul? Vor fi aleşi în emisiuni de divertisment, înconjuraţi de un corp de balerine în bikini şi cu aripi de înger din plastic, cu ochii pe contorul de audienţă? Orice sfârşit e imaginabil. De obicei lucrurile sfârşesc prost, nu într-o apoteoză a binelui; agonia foloseşte sistematic versiunea cea mai joasă a posibilului. Capitalul va triumfa, în cele din urmă, asupra acestei minime redute de putere publică ale cărei determinări îi scăpau. Ucidem în noi, vesel, ultimele urme ale reprezentării şi legitimităţii. Va fi un sfârşit interesant, îmi închipui.
       Ca de fiecare dată, important e ce anunţă lucrul. O agonie ca un infim detaliu.

No comments:

Post a Comment